Hai sa mai facem niste precizari referitoare la rezolutie.
Privind imaginile urmatoare, pare logic sa presupunem ca 24 bit hi-res = calitate mai buna a sunetului! Aceasta afirmatie nu este chiar corecta si nici reala…
Privind din nou imaginile, vedem ca celor 16 biti (rezolutie) le corespund 65.000 valori diferite, ceea ce ar trebui sa fie suficient pentru sampling. Singura problema este ca aceste unde/frecvente analogice se modifica constant (este, doar, ritmul muzicii!), astfel incat indiferent cate masuratori se fac pe secunda, tot apar erori. Aceste erori de evaluare se numesc erori de cuantificare (poate nu cel mai fericit termen, insa asta este…), cu urmari in prelucrarea ulterioara a semnalului.
Totusi, adancimea de bit mai mare inseamna rezolutie mai mare. Conform calculelor, adaugarea unui extra-bit determina dublarea numarului valorilor de sampling, cu scaderea numarului erorilor la jumatate.
Privind dintr-o alta perspectiva, intervalul dinamic este crescut cu 6 dB la fiecare bit adaugat.
Celor 16 biti ai standardului CDDA, le corespunde un interval dinamic de 96 dB. Pentru 24 biti, corespunde un interval dinamic de 144 dB.
Diferenta calitativa dintre 16bit si 24bit este, deci, de +48 biti, interval dinamic.
Inseamna acest lucru si calitate mai buna a sunetului? Din nefericire, nu!
Muzica obisnuita are un interval dinamic de cca 10-14 dB; muzica simfonica poate ajunge, in rare ocazii, pana la maxim 60 dB, iar aceste limite si tot restul dintre ele, se incadreaza lejer in intervalul dinamic de 96 dB al standardului CDDA, cu rezolutie de 16 biti.
Luand in calcul nivelul zgomotului de fond (40-50 dB), suprapunerea intervalului dinamic „normal” al unui CD ne duce departe, mult peste putintele obisnuite de perceptie si suportabilitate ale sistemului acustic uman (nivel/prag de perceptie, nivel/prag de suportabilitate si, uneori, la nivel/prag letal).
Pe langa acest lucru, printr-o tehnica ingenioasa (dithering), erorile de cuantificare/masurare sunt convertite in zgomot, astfel incat intervalul dinamic disponibil creste, prin mutarea erorilor intr-o banda de frecvente ne-audio.
Practic, la ce-i buna rezolutia de 24 biti? La inregistrare si mixare, in studiouri, unde se folosesc si alte rezolutii, mai mari (de exemplu, 48 biti), deoarece prelucrarile semnalului sunt multiple si altfel ar rezulta pierderi prea mari. Acolo, comparand cele doua rezolutii (16 biti si 24 biti), importanti sunt cei +/- 8 biti de zgomot, depinzand din care parte privesti…
La redare pe sistemele analogice si la auditie, rezolutia de 24 bit (si mai mare) este inutila.
„Urechile de aur” se tanguie si protesteaza de pomana! Nici in teorie si nici in practica, in nicio situatie normala, diferenta de „calitate” intre 16 biti si 24 biti nu poate fi auzita!
Singura situatie in care pot aparea diferente audibile perceptibile este conversia neadecvata a unui semnal muzical intre cele doua rezolutii.
Altfel, niciun test corect, dublu-orb, controlat, pe echipamente adecvate, nu a evidentiat vreo deosebire de perceptie (si nici nu are cum, deoarece sistemul acustic uman are limitele lui).
Recrearea semnalului analogic din cel digital este, de cele mai multe ori, perfecta, chiar daca standardul accepta un procent initial imens, aproape incredibil, de erori – 25%!
Daca nu ar fi asa, aceste transformari multiple analog/digital/analog ar denatura atat de mult semnalul, incat ar deveni de nerecunoscut. Noroc ca tehnologia a urmat niste legi/teoreme bine fundamentate si corecte, altfel ar fi fost un fiasco…
Compresoarele, convertoarele, mixerele, emulatoarele, limitatoarele si egalizatoarele utilizate in studiouri sunt necesare, deoarece, la redare, toata lumea se asteapta ca semnalul sa fie perfect, fara stridente si sibilante, echilibrat si cu dinamica buna.
Dupa multiplele procesari ale semnalului in studiouri, iata ca acesta este chinuit si in aparatura utilizatorului (cateva conversii analog/digital/analog), astfel incat redarea „perfecta” a unei inregistrari de studio, pe sisteme oricat de scumpe, nu prea are nicio legatura cu sunetul din concertele live.
Da, mai multa procesare inseamna scaderea calitatii, insa inregistrarea nu este o stiinta exacta; este mai mult o arta, ce accepta un oarecare nivel al compromisului.
Toate acestea impart profesionistii si casele de discuri pe categorii, iar nisa audiofila prospera prin aparitia discurilor „speciale”, intr-un domeniu in care calitatea ar fi trebuit sa fie conforma standardului…
rohifiaudio 